E marti. Mai nou, saptamanile mele incep de marti. E aproape ora 2. Ar trebui sa dorm macar aceste doua ore inainte sa sune ceasul si ma pregatesc pentru prima mea zi de lucru. Dar mai intai trebuie sa scriu.
Mi-am luat un angajament azi. Nu voi mai fuma. Nu sunt dependent de tigari, mi-am demonstrat asta de luni pana duminica, saptamana trecuta. Ele sunt doar chestii de care ma agat de plictiseala si uneori le folosesc ca metoda de autoflagelare.
Dar motivul principal pentru care nu pot dormi este misterul ei. E o fata frumoasa si nebuna, nebuna in sensul acela distractiv, plina de viata, dezinhibata, directa, amuzanta. Si totusi, parca nu pot sa vorbesc despre ea nici aici. Am venit acasa fara sa spun un cuvant despre iesirea in parc si simt ca ar fi prea intim sa o descriu, pentru ca ea nu e o oarecare, ea e idealul meu uman intruchipat si uneori simt ca lucrurile mari nu pot fi lasate la indemana oricui, pentru ca nu oricine le descopera le intelege insemnatatea si nu as vrea ca portretul ei sa fie pangarit de nimeni. Ea e atat de departe de banal incat nu o pot lasa aici, sa fie privita trivial de oricine.
Asa ca stau si tin in mine cele mai importante lucruri: chipul ei, planurile mele. Lucruri pe care as fi vrut sa le astern pe hartie, dar nici acolo nu stiu daca ar fi indicat. Cand nu locuiesti singur nimic nu e privat.
Am multe ganduri despre maine, despre vara, multe planuri si alte cele.
Obosit si tulbure, ma istoveste gandul de a-mi pregati patul si de a-mi schimba hainele.
Azi imi doresc sa o iau de la capat in multe moduri. Sa dorm, sa uit, sa merg la lucru, sa am grija de mine, sa dorm iarasi si sa ma odihnesc cu adevarat, sa imi aduc aminte cine sunt, sa invat cum sa merg din nou mai departe, sa fiu la fel de puternic si sa aflu cum se termina povestea lui Toranaga-sama, Anjin-san si Mariko.
Azi, ieri? In fine, luni am vazut la Unirii un barbat care avea chipul potrivit. M-am holbat la el, oricat de nepoliticos ar fi fost, ca sa il tin bine minte. Acum pilotul are si el o față in inchipuirea mea.
marți, 9 iulie 2013
luni, 1 iulie 2013
A good place to start
Luni, întâi, vacanță. Ce zi mai bună să o iei de la capăt? Să te trezești la cinci dimineața, să înfrunți somnul, ploaia și sictirul, să iei viața în piept.
În buzunarul mare al ghiozdanului am două perechi de pantaloni, lungi și scurți, două tricouri de schimb, plus haine de dormit. În cel mijlociu am o carte, din păcate citită, așa că nu am nimic nou de resfoit. În cel mic am încărcatorul și căștile de la telefon, o periuță de dinți, deodorantul, parfumul, o fașă elastică și o cremă pentru dureri musculare, o cremă de mâini, un pachet de servețele umede și două pachete de servețele uscate, două servețele umede pentru lentile și un cuțit. În buzunarele laterale ale ghiozdanului am o sticlă de apă și două perechi de ochelari de soare; pe cea din urmă am găsit-o și, ca să vezi, îmi stă mai bine decât cea pe care am ales-o eu după 45 de minute de nemulțumiri.
Prin buzunarele hainelor am o brichetă, o batistă, telefonul, cheile și portofelul cu toate actele care au putut încăpea acolo, plus bilete de tren care îmi pot conferi alibi-ul perfect pentru patru din cele șapte nopți ale săptămânii trecute.
Mă urc în tren cu adidașii murdari și blugii stropiți de noroi, cu capul rece, pe care mi-l șterg energic cu batista, și cu geaca mea preferată udă și obosită de la căratul ghiozdanului.
Viața mea e un șir de gări și bănci și banchete, de săli de așteptare și paturi străine, de nopți nedormite, cozi și bilete, de peisaje care nu mă mai animă în niciun fel, de ticuri nervoase și decizii nebune dar inspirate.
Azi trebuie să mă duc la București și să mă intorc la Urbea X în care locuiesc vara, să plătesc rata la bancă, să îmi redactez și să-mi trimit CV-ul, să îmi fac copie după buletin, card de RATB, să fac un duș și să-mi pese mai puțin de cei din jurul meu.
Somnul nu e pe listă, dar dacă mi-ar ieși măcar ultimul lucru de pe listă sunt convins că i-aș face și lui loc undeva.
M-am săturat să îi aud pe cei din jurul meu miorlăindu-se ca niște copii de grădiniță. Asta înseamnă să fii prieten? Să îi asculți cum se smiorcăie în fiecare zi din cauza aceluiași rahat și să le dai aceiași soluție simplă pe care sunt prea idioți să o înțeleagă, să te prefaci că nu își merită pe deplin ratarea, să nu le spui în față cât de penibili sunt și cât de puțin îți pasă de drama lor existențială izborâtă din prea mult timp liber și prea puțină imaginație?
Atunci nu vreau să le fiu prieten acestor oameni.
Mie îmi place de Marius, ca om, nu în sensul în care se plac copiii de grădiniță. Eu i-am spus ca dacă ar avea o mașină ar fi mult mai liber, pentru ca știu că eu așa aș fi. L-am ajutat să înceapă școala de șoferi și știu că atunci când va trece examenul își va pune bani deoparte și își va lua mașină. Eu nu am mașină și dacă aș avea nu aș avea nici bani de benzină. Uneori sunt gelos pe alți oameni când îi văd plimbându-se fără griji, dar pe el nu pot fi gelos și așa îmi dau seama că îmi e prieten. Sau că îi sunt prieten?
Marius încearcă să mă ajute să-mi găsesc de lucru. Îmi pune o pilă, îmi dă sugestii și îmi povestește de problemele lui, reale, pe care le are acasă cu un tată alcoolic si impulsiv care distruge totul în cale atunci când el e plecat. Când n-am chef să-l ascult pentru că mi-e somn sau trebuie sa sun pe altcineva îi zic, pe un ton nepoliticos, și el nu se supără. Marius nu are un nivel ridicat de cultură, nici de inteligență, nu e nici puternic, nici șmecher, nici foarte entuziast. În general e tăcut, e omul lângă care poți să stai și să fumezi o țigare fără să îți fută cheful cum distruge o bășină romantismul, pentru că e conștient că nu are o viață interesantă și nu încearcă să se laude și nu e un cretin nesigur care simte nevoia să umple tăcerea cu banalități. Acum e util, dar eu i-am fost util lui înainte ca el să-mi fie util mie.
Nu am mâncat niciodată la el, nici el la mine, nu avem pasiuni comune, nu ne-am pișat pe același copac și nu bem din aceiași sticlă. Când nu vorbim nu îmi lipsește dar atunci când ne întâlnim mă simt bine pentru că nu stau ca pe ace să nu îl dezamăgesc sau supăr cu ceva. Nu pune multe întrebări și înțelege lucrurile mai repede decât deștepții din jurul lui, pentru că nu se complică de pomană.
Sunt înconjurat de oameni cu care am băut din același pahar, am dormit în același pat și am fumat din aceiași țigară, oameni inteligenți, creativi, culți, cu un simț estetic dezvoltat, cu un stil de invidiat și calități pe care toți le doresc de la un prieten care să te provoace și care să te facă mândru să mergi pe stradă alături de el. Și oamenii ăștia sunt al dracu' de egoiști, de sensibili, de enervanți, de plini de ei, de proști, de sufocanți.
Vreau mai mulți Mariuși în viața mea și mai puțini idioți sofisticați. Vreau sa respir o secundă pe balcon fără să mă simt ca un psihiatru fără simbrie, fără să mă înec în vaietele lor. Vreau să nu-i mai văd pe facebook, să nu mă mai sune disperați și să nu mă mai roage cu lacrimi in ochi să îi ascult pentru că, pretind ei, sunt la capătul puterilor.
Și eu sufăr din dragoste și scriu și apoi fac un duș și-mi dau două palme și-mi trece și nu pretind că e sfârșitul lumii.
Suferiți, în pula mea, cu demnitate și fără să repetați același lucru, ca niște amnezici nostalgici.
Soluția mea e să mă afund în muncă și în aroganță. Să fiu mai rău decât până acum, mai sincer, mai tranșant și mai liber. Nu am mai scris de mult pe blog și nu am mai văzut nimic în jurul meu pentru că m-am concentrat pe proștii ăștia agitați din jurul meu. Am nevoie de-o schimbare de perspectivă.
Așa că: Fuck you, cu părerea ta cu tot!
I need a break
În buzunarul mare al ghiozdanului am două perechi de pantaloni, lungi și scurți, două tricouri de schimb, plus haine de dormit. În cel mijlociu am o carte, din păcate citită, așa că nu am nimic nou de resfoit. În cel mic am încărcatorul și căștile de la telefon, o periuță de dinți, deodorantul, parfumul, o fașă elastică și o cremă pentru dureri musculare, o cremă de mâini, un pachet de servețele umede și două pachete de servețele uscate, două servețele umede pentru lentile și un cuțit. În buzunarele laterale ale ghiozdanului am o sticlă de apă și două perechi de ochelari de soare; pe cea din urmă am găsit-o și, ca să vezi, îmi stă mai bine decât cea pe care am ales-o eu după 45 de minute de nemulțumiri.
Prin buzunarele hainelor am o brichetă, o batistă, telefonul, cheile și portofelul cu toate actele care au putut încăpea acolo, plus bilete de tren care îmi pot conferi alibi-ul perfect pentru patru din cele șapte nopți ale săptămânii trecute.
Mă urc în tren cu adidașii murdari și blugii stropiți de noroi, cu capul rece, pe care mi-l șterg energic cu batista, și cu geaca mea preferată udă și obosită de la căratul ghiozdanului.
Viața mea e un șir de gări și bănci și banchete, de săli de așteptare și paturi străine, de nopți nedormite, cozi și bilete, de peisaje care nu mă mai animă în niciun fel, de ticuri nervoase și decizii nebune dar inspirate.
Azi trebuie să mă duc la București și să mă intorc la Urbea X în care locuiesc vara, să plătesc rata la bancă, să îmi redactez și să-mi trimit CV-ul, să îmi fac copie după buletin, card de RATB, să fac un duș și să-mi pese mai puțin de cei din jurul meu.
Somnul nu e pe listă, dar dacă mi-ar ieși măcar ultimul lucru de pe listă sunt convins că i-aș face și lui loc undeva.
M-am săturat să îi aud pe cei din jurul meu miorlăindu-se ca niște copii de grădiniță. Asta înseamnă să fii prieten? Să îi asculți cum se smiorcăie în fiecare zi din cauza aceluiași rahat și să le dai aceiași soluție simplă pe care sunt prea idioți să o înțeleagă, să te prefaci că nu își merită pe deplin ratarea, să nu le spui în față cât de penibili sunt și cât de puțin îți pasă de drama lor existențială izborâtă din prea mult timp liber și prea puțină imaginație?
Atunci nu vreau să le fiu prieten acestor oameni.
Mie îmi place de Marius, ca om, nu în sensul în care se plac copiii de grădiniță. Eu i-am spus ca dacă ar avea o mașină ar fi mult mai liber, pentru ca știu că eu așa aș fi. L-am ajutat să înceapă școala de șoferi și știu că atunci când va trece examenul își va pune bani deoparte și își va lua mașină. Eu nu am mașină și dacă aș avea nu aș avea nici bani de benzină. Uneori sunt gelos pe alți oameni când îi văd plimbându-se fără griji, dar pe el nu pot fi gelos și așa îmi dau seama că îmi e prieten. Sau că îi sunt prieten?
Marius încearcă să mă ajute să-mi găsesc de lucru. Îmi pune o pilă, îmi dă sugestii și îmi povestește de problemele lui, reale, pe care le are acasă cu un tată alcoolic si impulsiv care distruge totul în cale atunci când el e plecat. Când n-am chef să-l ascult pentru că mi-e somn sau trebuie sa sun pe altcineva îi zic, pe un ton nepoliticos, și el nu se supără. Marius nu are un nivel ridicat de cultură, nici de inteligență, nu e nici puternic, nici șmecher, nici foarte entuziast. În general e tăcut, e omul lângă care poți să stai și să fumezi o țigare fără să îți fută cheful cum distruge o bășină romantismul, pentru că e conștient că nu are o viață interesantă și nu încearcă să se laude și nu e un cretin nesigur care simte nevoia să umple tăcerea cu banalități. Acum e util, dar eu i-am fost util lui înainte ca el să-mi fie util mie.
Nu am mâncat niciodată la el, nici el la mine, nu avem pasiuni comune, nu ne-am pișat pe același copac și nu bem din aceiași sticlă. Când nu vorbim nu îmi lipsește dar atunci când ne întâlnim mă simt bine pentru că nu stau ca pe ace să nu îl dezamăgesc sau supăr cu ceva. Nu pune multe întrebări și înțelege lucrurile mai repede decât deștepții din jurul lui, pentru că nu se complică de pomană.
Sunt înconjurat de oameni cu care am băut din același pahar, am dormit în același pat și am fumat din aceiași țigară, oameni inteligenți, creativi, culți, cu un simț estetic dezvoltat, cu un stil de invidiat și calități pe care toți le doresc de la un prieten care să te provoace și care să te facă mândru să mergi pe stradă alături de el. Și oamenii ăștia sunt al dracu' de egoiști, de sensibili, de enervanți, de plini de ei, de proști, de sufocanți.
Vreau mai mulți Mariuși în viața mea și mai puțini idioți sofisticați. Vreau sa respir o secundă pe balcon fără să mă simt ca un psihiatru fără simbrie, fără să mă înec în vaietele lor. Vreau să nu-i mai văd pe facebook, să nu mă mai sune disperați și să nu mă mai roage cu lacrimi in ochi să îi ascult pentru că, pretind ei, sunt la capătul puterilor.
Și eu sufăr din dragoste și scriu și apoi fac un duș și-mi dau două palme și-mi trece și nu pretind că e sfârșitul lumii.
Suferiți, în pula mea, cu demnitate și fără să repetați același lucru, ca niște amnezici nostalgici.
Soluția mea e să mă afund în muncă și în aroganță. Să fiu mai rău decât până acum, mai sincer, mai tranșant și mai liber. Nu am mai scris de mult pe blog și nu am mai văzut nimic în jurul meu pentru că m-am concentrat pe proștii ăștia agitați din jurul meu. Am nevoie de-o schimbare de perspectivă.
Așa că: Fuck you, cu părerea ta cu tot!
I need a break
duminică, 26 mai 2013
M-am trezit din somn stand pe marginea patului si privindu-mi genunchiul. Tineam mana stanga pe el si nu intelegeam la ce ma uit asa de atent, atat de aproape. Durerea era atroce si mi-o explicam in vis printr-o rana pe care incercam s-o gasesc. Dar nu era nicio rana. Se simtea de parca ar fi fost spart cu barosul in zeci de fragmente si apoi cineva mi-ar fi intors ligamentele pana au pocnit. Imi doream sa ma lovesc, sa dau cu pumnu in genunchi pana cand imi amorteam toate terminatiile nervoase pentru o vreme dar nu aveam forta nici sa ridic mana. Durerea si oboseala ma sleiau de puteri.
Am pus din nou mana pe el si am lasat caldura palmelor sa radieze vindecator. L-am miscat milimetric intr-un spasm si am simtit in interior vibratia rulmentilor mei ruginiti care se frecau unul de altu.
Mi-era sete, mi-era cald, mi-era frig pe sira spinarii, mi-era greu sa respir cu nasul infundat si capul imi atarna inutil in piept.
Doctor House, singurul om din lumea asta care mi-ar putea intelege durerea si frustrarea atunci cand cineva mi-o neaga si imi spune ca practic e o impresie. Singurul om pe care il stiu e un personaj, o fictiune. Si totusi, daca existenta lui e plauzibila, atunci sigur exista undeva un suferind cu care rezonez.
Cel mai tare nu doare durerea in sine, ci neputinta. Neputinta de-a explica, frustrarea, micile momente de panica cand durerea trece prin tot membrul ca un fulger si piciorul devine moale si te duci jumatate in gol, cand cotul sau degetele cedeaza si scapi din mana un obiect si te chinui sa strangi pumnul de parca ai incerca sa farami diamante, tremuratul care se vede si te face sa pari ca un drogat in sevraj, tremuratul care nu se vede, atunci cand corpul e drept dar il simti de parca ar vibra si mergi ca un om beat, fara coordonare si cu o oarecare panica si rusine. Momentul acela cand ramai doar tu cu durerea ta, si lumea din jur dispare in fundal, si vrei cu sete sa ucizi durerea si vrei sa musti din ea razbunator si inainte sa iti dai seama te lovesti ca un bezmetic ca sa nu mai simti si lumea se uita straniu la tine si te trezesti ca dintr-un vis in care ai tipat, cu jena. Momentul in care nu mai poti sa mergi si iti strivesti degetele la usa sau iti musti jumatate de obraz pe interior ca sa simti o alta durere, ca sa simti sange, ca sa uiti. Ziua in care mergi pana nu-ti mai simti talpile ca sa infrunti durerea si fata ta se schimonoseste la fiecare pas, o grimasa undeva intre indarjire si chin, intre fata unui ucigas in misiune si cea a unui copil mic care tocmai a cazut din copac si incepe sa planga.
Ura pe care o am fata de oamenii care au impresia ca am nevoie de mila lor si dispretul pe care il am pentru oamenii care imi spun ca furia imi provoaca durere.
Eu nu am o cicatrice imensa care sa arate ca e totul real. Eu nu am dovezi si nu am solutii si nu am cuvinte.
Stau pe marginea patului si o simt. O mangai ca pe un caine care maraie: Stii, am obosit sa te urasc.
Ma intind si o las sa sape. O simt pana-n suflet si o accept si o respir si ea vine mai aproape de inima mea, de bratele mele, in umar.
Am pus din nou mana pe el si am lasat caldura palmelor sa radieze vindecator. L-am miscat milimetric intr-un spasm si am simtit in interior vibratia rulmentilor mei ruginiti care se frecau unul de altu.
Mi-era sete, mi-era cald, mi-era frig pe sira spinarii, mi-era greu sa respir cu nasul infundat si capul imi atarna inutil in piept.
Doctor House, singurul om din lumea asta care mi-ar putea intelege durerea si frustrarea atunci cand cineva mi-o neaga si imi spune ca practic e o impresie. Singurul om pe care il stiu e un personaj, o fictiune. Si totusi, daca existenta lui e plauzibila, atunci sigur exista undeva un suferind cu care rezonez.
Cel mai tare nu doare durerea in sine, ci neputinta. Neputinta de-a explica, frustrarea, micile momente de panica cand durerea trece prin tot membrul ca un fulger si piciorul devine moale si te duci jumatate in gol, cand cotul sau degetele cedeaza si scapi din mana un obiect si te chinui sa strangi pumnul de parca ai incerca sa farami diamante, tremuratul care se vede si te face sa pari ca un drogat in sevraj, tremuratul care nu se vede, atunci cand corpul e drept dar il simti de parca ar vibra si mergi ca un om beat, fara coordonare si cu o oarecare panica si rusine. Momentul acela cand ramai doar tu cu durerea ta, si lumea din jur dispare in fundal, si vrei cu sete sa ucizi durerea si vrei sa musti din ea razbunator si inainte sa iti dai seama te lovesti ca un bezmetic ca sa nu mai simti si lumea se uita straniu la tine si te trezesti ca dintr-un vis in care ai tipat, cu jena. Momentul in care nu mai poti sa mergi si iti strivesti degetele la usa sau iti musti jumatate de obraz pe interior ca sa simti o alta durere, ca sa simti sange, ca sa uiti. Ziua in care mergi pana nu-ti mai simti talpile ca sa infrunti durerea si fata ta se schimonoseste la fiecare pas, o grimasa undeva intre indarjire si chin, intre fata unui ucigas in misiune si cea a unui copil mic care tocmai a cazut din copac si incepe sa planga.
Ura pe care o am fata de oamenii care au impresia ca am nevoie de mila lor si dispretul pe care il am pentru oamenii care imi spun ca furia imi provoaca durere.
Eu nu am o cicatrice imensa care sa arate ca e totul real. Eu nu am dovezi si nu am solutii si nu am cuvinte.
Stau pe marginea patului si o simt. O mangai ca pe un caine care maraie: Stii, am obosit sa te urasc.
Ma intind si o las sa sape. O simt pana-n suflet si o accept si o respir si ea vine mai aproape de inima mea, de bratele mele, in umar.
vineri, 24 mai 2013
Convertire
Implor pe zei și jur pe ce-am mai sfânt:
Nu vreau numirea mea să o plătesc în stele!
Sterge-mi, Tu, Doamne, urma pe pământ
Și îngroapă suma amintirii mele!
Sunt om, din carne și din sânge cald
Și tot căldură caut să-mi alătur;
Ia-mi, Doamne, aur, suflet și smarald,
Dar dă-mi nuanța pielii ei ca pături!
Regret acum chemarea și răspunsul
Atât de tânăr și nerăbdător;
Ia-mi, Doamne, tot ce vreau să-ți dau pe dânsul,
Lasă-mi doar zâmbetul puțin de muritor!
Mă îngrop sub pietre și mă biciu vână,
Dar prețul ăsta, Tată, nu-l accept!
Dă-mi doar micuța ei, subțire mână
Și-n rest destinul scrie-mi-l nedrept!
Vreau, Tată, să-i sărut copiii toți
Și să-i iubesc mai mult decât pe-ai mei
Și numai Tu, în slava Ta, să poți
Să înțelegi că ei au ochii săi.
Sunt blestematul neamului, al treilea,
Să cresc copiii altui om, ai mei,
Și ce blestem mai dulce pot să cer
Decât sămânța pântecului ei?
Nu cred în Tine, Doamne, n-am dovezi
Și rațiunea-mi spune să te neg
Dar Te implor să fii și să mă crezi!
Pentru că-i tot ce pot să înțeleg
Că mi-a rămas din mâna de soluții
În disperarea mea fără măsură:
Ia-mi, Doamne, neamul, numele și rangul
Și dă-mi în schimb doar mica-i, dulce gură!
Și să mă ierți în blasfemia mea,
Dacă o pun mai sus decât toți zeii,
Că Ție nu-Ți știu numele și chipul,
Dar coasta mea, și tot, eu dau femeii.
Dar slava Ție dacă i-ai dat viață,
Când ai suflat cuvânt peste nimic!
Sunt, Doamne, a Ta păpușă, o paiață
Și ea-i statuia celor ce le zic.
Dă-mi, Doamne, steaua și îngroapă restul
În marea datoriilor spre Tine!
Ai milă, în desăvârșirea Ta,
De robul acestei slove de iubire...
Nu-ți cer eternitate, nici noroc,
Din toate darurile care sunt divine.
Lasă-mă doar o viață să mă joc
În părul ei, pe liniile-i fine
Și-apoi condamnă-mă la moarte sau în Iad;
Îmi e totuna dacă rabd sau pier
Dar Te implor și în genunchi îți cad:
Dă-mi Doamne steaua care nu-i pe cer!
Nu vreau numirea mea să o plătesc în stele!
Sterge-mi, Tu, Doamne, urma pe pământ
Și îngroapă suma amintirii mele!
Sunt om, din carne și din sânge cald
Și tot căldură caut să-mi alătur;
Ia-mi, Doamne, aur, suflet și smarald,
Dar dă-mi nuanța pielii ei ca pături!
Regret acum chemarea și răspunsul
Atât de tânăr și nerăbdător;
Ia-mi, Doamne, tot ce vreau să-ți dau pe dânsul,
Lasă-mi doar zâmbetul puțin de muritor!
Mă îngrop sub pietre și mă biciu vână,
Dar prețul ăsta, Tată, nu-l accept!
Dă-mi doar micuța ei, subțire mână
Și-n rest destinul scrie-mi-l nedrept!
Vreau, Tată, să-i sărut copiii toți
Și să-i iubesc mai mult decât pe-ai mei
Și numai Tu, în slava Ta, să poți
Să înțelegi că ei au ochii săi.
Sunt blestematul neamului, al treilea,
Să cresc copiii altui om, ai mei,
Și ce blestem mai dulce pot să cer
Decât sămânța pântecului ei?
Nu cred în Tine, Doamne, n-am dovezi
Și rațiunea-mi spune să te neg
Dar Te implor să fii și să mă crezi!
Pentru că-i tot ce pot să înțeleg
Că mi-a rămas din mâna de soluții
În disperarea mea fără măsură:
Ia-mi, Doamne, neamul, numele și rangul
Și dă-mi în schimb doar mica-i, dulce gură!
Și să mă ierți în blasfemia mea,
Dacă o pun mai sus decât toți zeii,
Că Ție nu-Ți știu numele și chipul,
Dar coasta mea, și tot, eu dau femeii.
Dar slava Ție dacă i-ai dat viață,
Când ai suflat cuvânt peste nimic!
Sunt, Doamne, a Ta păpușă, o paiață
Și ea-i statuia celor ce le zic.
Dă-mi, Doamne, steaua și îngroapă restul
În marea datoriilor spre Tine!
Ai milă, în desăvârșirea Ta,
De robul acestei slove de iubire...
Nu-ți cer eternitate, nici noroc,
Din toate darurile care sunt divine.
Lasă-mă doar o viață să mă joc
În părul ei, pe liniile-i fine
Și-apoi condamnă-mă la moarte sau în Iad;
Îmi e totuna dacă rabd sau pier
Dar Te implor și în genunchi îți cad:
Dă-mi Doamne steaua care nu-i pe cer!
marți, 21 mai 2013
Cenusa
Beteag, buimac, bătut mă plimb pe stradă
În jurul meu nu mai există aer
Se năruie clădiri în capul meu
Mă dor străini ce știu că pot s-o vadă
Din mine îmi lipsește o bucată
Mă sprijin și mă clatin și mă frâng
De-ar da un semn să pot să mă așez
Lângă cuvântul ei să pot să plâng
Merg gol și trec prin mine avioane
Voci de copii mă zguduie ca monștrii
Refac traseul lung din pașii noștri
Mă înțeapă iarba și mă doare cerul
Sunt un tablou macabru, dezolant
Adună-mă și spulberă-mă în hău
Fă-mă să sufar iar și iar, într-una
În numele iubirii și al tău
Tu meriți sacrificii și poeme
Și nu îți cer să crezi deloc în mine
Mă răstignesc din patimă și dor
Pentru că astfel simt că se cuvine
Înalță-te deasupra-mi și te du
Unde te cheamă zarea nesfârșită
Dacă numai așa vei fi tot tu
Nu te-aș putea avea înlănțuită
Să-ți stau alături, palid și netrebnic,
Numai de vrei mă cheamă sau rămâi
Să râd de fericire îmbătat.
Dar dacă nu, rămân al nimănui
Și totuși cred că din cenușa asta
Din pulberea ce curge de când ard
Voi crește aripi ca să te ajung
Și să te merit, chiar așa bastard
Eu totuși cred și de aceea merg
Pe străzi topite printre oameni gri
Că mă înalț, privindu-ți măiestria,
Să fiu al tău și tu a mea să fii
Și crezul ăsta eu mi-l pun sub pernă
În nopțile când taci și luna doare
Și dacă mor, iubirea mea eternă,
Păstreaz-o pe-o hârtie în buzunare
Și mergi pe drum cu zâmbetul șiret
Și pașii mici și părul tău în vânt
Știind că într-o ciornă de poet
Rămâi perfecțiunea pe pământ.
În jurul meu nu mai există aer
Se năruie clădiri în capul meu
Mă dor străini ce știu că pot s-o vadă
Din mine îmi lipsește o bucată
Mă sprijin și mă clatin și mă frâng
De-ar da un semn să pot să mă așez
Lângă cuvântul ei să pot să plâng
Merg gol și trec prin mine avioane
Voci de copii mă zguduie ca monștrii
Refac traseul lung din pașii noștri
Mă înțeapă iarba și mă doare cerul
Sunt un tablou macabru, dezolant
Adună-mă și spulberă-mă în hău
Fă-mă să sufar iar și iar, într-una
În numele iubirii și al tău
Tu meriți sacrificii și poeme
Și nu îți cer să crezi deloc în mine
Mă răstignesc din patimă și dor
Pentru că astfel simt că se cuvine
Înalță-te deasupra-mi și te du
Unde te cheamă zarea nesfârșită
Dacă numai așa vei fi tot tu
Nu te-aș putea avea înlănțuită
Să-ți stau alături, palid și netrebnic,
Numai de vrei mă cheamă sau rămâi
Să râd de fericire îmbătat.
Dar dacă nu, rămân al nimănui
Și totuși cred că din cenușa asta
Din pulberea ce curge de când ard
Voi crește aripi ca să te ajung
Și să te merit, chiar așa bastard
Eu totuși cred și de aceea merg
Pe străzi topite printre oameni gri
Că mă înalț, privindu-ți măiestria,
Să fiu al tău și tu a mea să fii
Și crezul ăsta eu mi-l pun sub pernă
În nopțile când taci și luna doare
Și dacă mor, iubirea mea eternă,
Păstreaz-o pe-o hârtie în buzunare
Și mergi pe drum cu zâmbetul șiret
Și pașii mici și părul tău în vânt
Știind că într-o ciornă de poet
Rămâi perfecțiunea pe pământ.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
