Femeia care ma tunde.

Sunt doua locuri unde merg sa ma tund. Unul e o frizerie unde de obicei e plin de barbati trecuti de 35 de ani care vorbesc tot timpul despre curve. Cand vine cate unul dintre ei cu baiatul la tuns, subiectul se schimba dar se pastreaza obscenitatile. Apreciez faptul ca exista un loc unde toti acesti oameni se pot intalni sa vorbeasca liber, pentru ca, in pula mea, cuvintele sunt niste ingramadiri de silabe care nu fac rau nimanui. Acolo ma tunde un barbat care nu ma intreaba cum vreau bretonul si urechile si cacaturi inutile de genu, pentru ca in primu rand e frizer si in al doilea rand e barbat si stie, in pula mea, sa ma tunda ca lumea fara sa intrebe. Si daca as fi un fulg de zapada special cu pretentii ar trebui sa-i spun ca d'aia mi-a dat natura gura.

Al doilea loc unde ma tund e populat de obicei de femei. E un salon cu patru angajate dar ma tund intotdeauna la doua dintre ele. Amandoua sunt batrane, grase si cu parul alb. Prima se uita la tine cu o imensa satisfactie din momentul in care intri pe usa. Nici nu apuci sa te asezi pe scaun si te intreaba ce mai faci. Daca esti la ea a doua oara deja stie daca ai frati sau surori, unde inveti, unde lucreaza parintii tai si alte detalii personale. Cu toate acestea, ea nu isi aduce aminte niciodata cum vrei sa te tunzi. Ma intreaba intotdeauna cat de scurt, daca vreau sa-mi decupeze urechile, daca vreau bretonul asa sau altfel, daca il tin in fata sau il dau pe spate, daca am fost vreodata vopsit si daca a trecut mult timp de cand m-am tuns. Dupa ce termina setul de intrebari incepe sa sporovaiasca despre ea. Intotdeauna o ascult dar niciodata nu reusesc sa-mi amintesc ce spune dupa ce ies pe usa salonului.

Cealalta femeie este exact opusul. Intru pe usa si se face ca nici nu ma observa. Ma apropii de ea si se uita la mine cu o privire care ma ingheata si ma intreaba ce vreau. Ma asez in tacere pe scaunul la care tunde ea si ea se apropie si scoate dintr-un sertar pieptanul, foarfeca, masina, peria si alte obiecte, dupa care se apuca de treaba. Mai intai imi da tarcoale de vreo trei ori si imi examineaza parul de parca ar fi un detectiv la locul crimei. Imi trece mana prin par si il intinde si il masoara din ochi, apoi apropie foarfeca si taie din el, dupa care se asigura ca a taiat cat trebuie. Cand tunde, lumea intreaga dispare si ea se pierde in aceasta activitate. Desi frizerul ma tunde mai bine, vin in acest al doilea loc tocmai pentru aceasta femeie care are o relatie personala cu parul meu. Ma intriga dedicarea ei, felul in care isi contorsioneaza bratele ca sa tunda o suvita exact asa cum vrea ea, felul in care verifica fiecare smoc de trei ori ca sa se asigure ca totul e egal si simetric inainte sa ma ia la spate cu masina si sa incheie ritualul. Aceasta rigurozitate autista ma fascineaza si ma relaxeaza. Cu toate ca sunt patru angajate acolo, la ora la care ma tund eu de obicei locul e aproape gol, cu exceptia cate unei femei care vine sa-si faca unghiile si e surprinzator de liniste pentru un loc populat de mai mult de o femeie. Azi aproape ca am cazut in hipnoza privind foarfeca, numai gandul la sunetul ei ritmic ma relaxeaza. Cu toate ca ritualul se termina intotdeauna prea devreme, tocmai cand incepe sa-mi placa mai mult felul in care ma gadila parul care imi curge pe gat, experienta e deajuns sa ma binedispuna o zi intreaga.

Azi am fost sa ma tund si-a fost fain.

To Anton

I'm writing this on my blog because I have a lot of things to say about this subject. I've been thinking about it for a long time because I've seen the debates and even though I haven't seen the videos you liked me to yet, I think I know what you mean.

Most of the times LGBT people recognize that there are other ways of manifesting yourself, your love and your identity other than the strict gender roles enforced by the society. Non-LGBT people hate LGBT people because they fear that in a world of total freedom, they will be the ones oppressed and their ways of expression will be frowned upon. And I've seen LGBT people doing that. The problem is that everybody fails to understand that nobody should enforce anything on anybody.

The rainbow metaphor is an excellent one. Non-LGBT people are black and white, men and women who are not bothered by the norms of society because they naturally fit in the stereotypes. LGBT are not black and white. They are different colors and different shades and they can't be categorized in two simple and understandable terms because everyone is different. LGBT people complain about the pressure to fit in and choose between black and white or settle for a neutral grey.

It's true that not all people fit the binary, but it's also true that a lot of people fit comfortably in the binary and when some of us say ''fuck the binary'' ''die cis scum'' ''abolish all genders and gender norms'' we are being just as intolerant. 

I'm black. I was born white on the inside but my core is black as tar and one day I hope I'll be an indistinguishable black inside and out. I'm a man. I fit the binary. My brain, my personality are ordinary. I have one little medical problem. But I'm stereotypically male. I like sports, I like beer, I like bacon, I like fights, I like danger, I'm monolithic, I'm protective, I'm angry, I'm uncomfortable showing my feelings, I'm rugged. I have always been a man. I've always dreamed of having a beard. I've always known what kind of male clothes I liked and I could never imagine myself in female clothes. I didn't even know the cause of my frustration, the name of my problem but I've always been dysphoric when I had to act like something other than a guy.
That is what being a trans man means to me. I'm defined by ''he, him, his''.

But there are people that are not like me. Queer people, genderqueer people, non-binary people, trans-something people. Maybe we are all trans in some respects, because nobody fits perfectly in one definition. But these people that we bash are more trans-something than others.

People with breasts and vaginas and skirts and make-up that don't feel completely at ease with the terms ''lady''. That feel different. I don't understand them. I don't try to because I know I can't. I cannot feel what they feel. Everybody's brain chemistry is different and I'll never get a taste of their cocktail.

Maybe society is not ready to understand and accept them. People are overfed with information, overstimulated by lights and sounds, tired by useless and annoying things and they couldn't care less about ''zir'' and ''hir''. Their identities are too complicated to understand and too peculiar to be taken seriously.

This is what I think about ''wannabe trans''. While they are not what I would describe as trans-men their are definitely trans-something. They are trans-themselves, transitioning from a stereotype to a complex, fluid, human being. And maybe their problem is that they are trying to explain the complexity of their being to people who've barely met them and who are not interested in their experience.

Piele

E vară. Ascult ceva frumos şi realizez ca bat ritmul cu degetele în claviculă. Întind palma pe pieptul umed şi gândul îmi zboară la tine. Numai tu m-ai facut să mă dezbrac, să închid ochii şi să mă dezbrac şi să uit. Numai tu ai pus mâna pe umerii mei şi i-ai facut să pară mari, numai tu mi-ai sărutat spatele.
Aveam 18 ani şi nu ştiam cum se simte prospeţimea rece a unui cearşaf pe pielea mea. Am ajuns acasă şi în acea primă noapte din nou singur am dormit dezbrăcat şi de fiecare dată când lenjeria se mişca pe spatele meu îmi imaginam mâinile tale fine trasând linii pe coastele mele, pe coloană. Îmi imaginam că îmi săruţi omoplaţii şi îmi sufli pe ceafă.
Într-o zi, inima asta care mă doare va bate într-un piept pe care îl voi numi al meu. Vei mai fi acolo să-mi săruti cicatricile şi îţi pui urechea la pieptul meu ca să auzi cum bate o inimă care doare mai puţin? 
Te iubesc pentru că şi aerul care mă atinge îmi aminteşte de tine.
Te iubesc, mă.

Eu nu simt nimic.

 .

Nu simt nimic, empatizez.

Priveghi.
Intr-o cameră din faţă e un cosciug. Oamenii vin cu flori si lumanari; lumanarile se aprind la intrare, florile se pun in sicriu si apoi incepe jalea: omul striga la mort, printre lacrimi, motivele pentru care el isi inchipuie ca mortul s-ar putea trezi din somnul de veci sau isi striga in neant dorul starnit de amintiri tarzii. Oamenii din jurul mortului lasa capul in jos si ochii lor se umezesc scurt. Nou venitul termina monologul adresat mortului si intreaba ceva pe unul din cei aflati deja acolo. Cand primeste raspuns e semn ca poate lua loc si discutia evolueaza in alte directii: doctori, politica, sateni, munca... Uneori rad, uneori tac cu privirea aceea care cauta avid un alt subiect de discutie. Soseste o femeie care aduce o tava cu felii de cozonac si un lighean de gogosi. O alta aduce vin si apa. Plec.
Afara, pe banci aduse din tot satul si insemnate cu creta, stau barbati. Vorbesc mai rar si mai grav, beau mai mult. Mai in spate e forfota; multe femei robotesc in jurul unui ceaun urias de sarmale, unele spala vase, altele fierb arpacas, unele maruntesc nuci, altele cauta ceva. Un barbat ascute cutitele.

Sunt acum  intr-o secventa de Tarkovski, sau mai degraba in Morometii, la taierea salcamului.
Stau in curtea din dreapta. Am crescut dar sunt scund. Chiar si asa, curtea imi pare mica, oamenii sunt ridicoli si vremea ii batjocoreste. Gesturile lor sunt haotice si inutile. Cerul e culoarea mocirlei din gospodarie. Nici nu stii daca mocirla se oglindeste in cer sau cerul in lacul din mijlocul curtii. Lacul e un verde dens si tulbure. Cateva gaini rebegite se ciondanesc, cainele schilod se linge satisfacut pe bot, focul arde. Imi aduc aminte de o vara tarzie in care focul de aici avea o insemnatate. Era mic si rumenea atunci un pui. Se spuneau povesti din batrani si timpul parea ca nu trecuse deloc sub cerul galbui-rosiatic. Cu exceptia zgomotelor satului: caini, animale, frunze, era liniste. In paharul de tuica si in mamaliga lenesa luata de pe plita atunci era o tihna suava. Acum, oamenii in papucii lor murdari de noroi par ... bicisnici. Mersul lor grabit dar rar si precaut e aproape comic. Poate ca e o comedie neagra. Focul asta mare si iute care tine intre limbi un ceaun cu ulei in care fierb bucati de carne nu are nimic din focul ala de atunci.
Sosesc cateva masini din care coboara oameni cu flori si coroane, unele scrise gresit. Rude care nu s-au mai vazut de mult vorbesc si isi etaleaza copiii. Copiii, intre 15 si 25 de ani, se sustrag incet si pleaca. Cineva ii cauta si ii trimite la magazin. Se urca in masina si, foarte incet, pornesc radioul. Se plimba prin tot satul si apoi coboara la magazin. Iau mai intai tigari. Doi fumeaza, doi nu.
Cei care lucreaza cel mai abitir sunt cei care nu plang. Toata munca asta e o minciuna; mortului ii trebuie bani de vama, mortului ii trebuie lumanare, mortului ii trebuie cercei, mortului ii trebuie batista, mortului ii trebuie pomana, mortului ii trebuie lacrimi.
Mortul e mort. Lui nu ii trebuie nimic. Lor le trebuie aceasta iluzie ca mortul e intr-un loc din care priveste si are asteptari. Le trebuie aceasta munca pentru a nu se intreba nici daca viata lui a fost plina, nici daca mai este viata dupa moarte.

Dinu
Dinu rade. Eu stiu ca Dinu sufera cel mai tare. El vorbeste cu puii de curca si le aduce iarba, el cara cele mai grele lucruri, el e cel mai singur. Despartit de rautatea oamenilor de toata femeile cu care a fost, Dinu nu are urmasi, nu are femeie, nu are casa. S-a pripasit in casa surorii si s-a complacut cu statutul de frate mai mic si mai prost si bun de munca. Anul asta a iesit la pensie si era bucuros ca poate sa-si imparta putinul cu ea. Ea a murit. Dinu a plans, a tipat ca o ia in brate si-o scutura, se aude pe la colturi ca a promis ca se omoara. Acum tine un pui in mana si rade. E tatal lui.

Intuneric
Noaptea ii goneste pe multi acasa. Raman doar cateva femei. In camera decedatei sta sora ei, care pana maine va uita ca Maria a murit, si inca o ruda. In antecamera, ca sa zicem asa, stau doua femei de 40 de ani si alte doua, batrane. Fiicele raposatei discuta cu neamurile acestea care nu s-au saturat de vorba, pana adorm. Dimineata le gaseste pe toate patru rasfirate pe fotolii si pe canapea, dormind duse. Afara e o ceata groasa si rece. E atat de densa incat poti vedea, daca privesti cu atentie, picaturile de lichid care leviteaza in eter. Iarba e uda si geamurile sunt aburite. Un cocos canta de nebun. O masina piuie si isi aprinde farurile. Din ea iese un barbat ciufulit care intra in casa si da desteptarea. In lumina rece a diminetii trei barbati isi toarna apa cu randul ca sa se spele pe maini si pe fata. Va fi o zi lunga.

Pregatirile continua in acelasi ritm. Furnicarul dirijat de batrane aprige termina toata treaba inainte de 9. Urmeaza o asteptare grea. Neintimidati, oamenii schimba ordinea meselor, a bancilor, a tacamurilor, isi mai toarna putin vin, putin suc, mai spala o farfurie, mai fac un rand de cafea. Multimea se aduna din nou si o fata tanara umbla dupa toti ca sa le lege panglici negre de maneca sau sa le agate in piept. Vin tot mai multi. Copiii asteapta in masina care se incalzeste treptat. O femeie le bate in geam si le cere prosoapele inapoi. Ei protesteaza neputincios si isi desfac de la umarul tricoului stergarele alese chiar de ei. Sunt multi si nu au destule. Masina va pleca fara prosop la oglinda.

Biserica
Biserica e pictata in stilul ala bizantin grotesc pe care niciun om obiectiv cu putin gust estetic nu il poate aprecia. Sfintii arata ca niste gandaci, corpuri uriase si rotunjite si capate mici si negricioase. Arhanghelul Gavril arata ca o vrajitoare malefica. Intr-o zi sper sa-i pot face o poza, este, fara exagerare, cel mai nereusit portret pe care l-am vazut in viata mea. Peste tot predomina tonuri inchise si obositoare, nuante de gri, chipuri grave, posomorate si severe. Peretii par afumati de un incendiu.
Oamenii stau anapoda. Batranii stau pe scaune aranjate asimetric si de dimensiuni total diferite. Ceilalti, confuzi si obositi de la priveghi, se imbulzesc in jurul lor. De ce se incapataneaza ortodocsii sa nu aduca banci in biserica? Nu-l poti primi pe dumnezeu decat in picioare sau in genunchi?
Oamenii nu asculta ce spune preotul. Babele din spate barfesc fara rusine. Cei de langa sicriu sunt in sfarsit pusi fata in fata cu realitatea. Sunt obligati sa priveasca indelung mortul si sa taca, sa contempleze. Si asta fac, se vede pe chipurile lor ca sunt pierduti departe. Fiecare se inchina cand isi aduce aminte, fie cand o replica a preotului le atrage atentia si sunt de acord cu ea sau cand cei din imediata apropiere se inchina la unison. In rest, preotulul bolboroseste inutil despre iertarea pacatelor, despre salvarea din focul etern, pacatul ancestral si mantuire. Cateva femei sunt preocupate de lumanarile aprinse de jur imprejurul femeii decedate. Intind mana sa le stinga pe cele consumate sau indoite si se chinuie sa indese altele in spatiile rotunde ingustate de ceara scursa. Cel mai deranjant detaliu, mai suparator decat panoul cu intrerupatoare ultra modern de dimensiunile unui roman, este ceasul. Un ceas din plastic agatat pe peretele unei biserici. Simbolul putreziciunii, al mortii si, mai grav, al degradarii absolute, al invadarii sacrului, al profanarii.

Pomana.
Oamenii mananca si vorbesc. Nu rad dar nici nu plang; discuta banalitati. Noua femei servesc 57 de oameni; 45 inauntru, 12 afara. I-am numarat. Pe margine, nepotii, niste copiii mari, mananca in picioare ce au apucat sa-si puna in farfuriile de plastic. Altii trei copii, de vreo 6, 7, 8 ani privesc de pe o banca de sub un pom si tachineaza un catel. Cativa curiosi din curtile vecine se intind peste gard si se holbeaza la lumea asezata la masa de la drum.
Rude distante se urca in masinile lor scumpe cu numere din alte judete si pleaca. In curand si cei de prin sat pleaca si se pune a doua masa, pentru cei ai casei care n-au mancat inca. Peste farfuriile lor se lasa seara. In becurile galbui care se aprind vin fluturi sa se ciocneasca. Oamenii deretica pana dupa miezul noptii si tarziu, tarziu de tot, se culca fara ganduri si fara vise.

Huffinton Post despre comunitatea trans* din SUA

.
Când Matthew Shepperd a fost bătut, legat de un gard şi lăsat să moară în agonie, de-a lungul Statelor Unite a răsunat un apel la toleranţă faţă de minorităţile sexuale. Comunitatea LGBT şi-a adunat forţele şi a susţinut votarea unui act care include în noţiunea de infracţiune motivată de ură şi actele de violenţă direcţionate impotriva minorităţile sexuale sau cele de identitate de gen (Actul Matthew Shepperd şi James Byrd Jr.). Din fericire, societatea a evoluat de atunci şi astăzi comunitatea gay se poate concentra asupra egalităţii dreptului la căsătorie şi combaterea discriminării la locul de muncă.

Cu aceste probleme în curs de rezolvare, nu este surprinzător că nimeni nu ştie cine este Shelley Hilliard. Cadavrul său incinerat a fost găsit pe marginea unei autostrăzi din Detroit. Mama sa a fost chemată să identifice la morgă un torace carbonizat, tot ceea ce rămăsese din copilul său. Ea făcea parte dintr-un grup care are cele mai mari rate de infectare cu virusul HIV şi cele mai ridicate rate de violenţă, abuz sexual şi mortalitate. Este vorba de persoanele trans*, în special femeile transgender de culoare.

Imaginaţi-vă viaţa unei astfel de femei, care trebuie sa tolereze zilnic o sumedenie de jigniri atunci când iese din casă. Imaginaţi-vă viaţa unui copil de 13 sau 14 ani care este dezmoştenit şi alungat de familie, care nu găseşte niciun refugiu, nici la şcoală, nici la vreun adăpost şi care va ajunge în mâna forţelor de ordine care de multe ori acuză astfel de persoane de prostituţie indiferent dacă există un temei legal sau nu.

Imaginaţi-vă o tânără de 19 ani care coboară din taxi duminică seara şi găseşte trei bărbaţi aşteptând-o în faţa casei pentru a o răpi, tortura, decapita, dezmembra şi incinera pentru distracţie, asemenea unor preşcolari răutăcioşi care distrug o păpuşă Barbie. Acest tratament i-a fost aplicat lui Shelley Hilliard de nişte indivizi care au aruncat rămăşiţele sale pe marginea autostrăzii fără nicio mustrare de conştiinţă. În timp ce unii îşi pun problema căsătoriei, alţii se simt în continuare blocaţi în 1969, pentru că nimic nu s-a schimbat pentru ei.

Chiar şi în oraşele mari sunt puţine organizaţii care ajută această minoritate. Mulţi sunt de acord că nu există destule fonduri pentru această comunitate pentru că există prea puţine date, şi au dreptate, însă puţini fac ceva în această privinţă.
Pentru aliaţii LGBT a venit vremea să ia în serios acea ultimă literă, T. Cuvintele lui Martin Luther King ne descriu cu acurateţe un adevăr dureros: ''La final, ne vom aminti mai degrabă tăcerea prietenilor noştrii decât cuvintele oponenţilor.'' Pentru Shelley, această tăcere s-a dovedit ucigaşă.


Articolul întreg în engleză.