M-am trezit din somn stand pe marginea patului si privindu-mi genunchiul. Tineam mana stanga pe el si nu intelegeam la ce ma uit asa de atent, atat de aproape. Durerea era atroce si mi-o explicam in vis printr-o rana pe care incercam s-o gasesc. Dar nu era nicio rana. Se simtea de parca ar fi fost spart cu barosul in zeci de fragmente si apoi cineva mi-ar fi intors ligamentele pana au pocnit. Imi doream sa ma lovesc, sa dau cu pumnu in genunchi pana cand imi amorteam toate terminatiile nervoase pentru o vreme dar nu aveam forta nici sa ridic mana. Durerea si oboseala ma sleiau de puteri.
Am pus din nou mana pe el si am lasat caldura palmelor sa radieze vindecator. L-am miscat milimetric intr-un spasm si am simtit in interior vibratia rulmentilor mei ruginiti care se frecau unul de altu.
Mi-era sete, mi-era cald, mi-era frig pe sira spinarii, mi-era greu sa respir cu nasul infundat si capul imi atarna inutil in piept.
Doctor House, singurul om din lumea asta care mi-ar putea intelege durerea si frustrarea atunci cand cineva mi-o neaga si imi spune ca practic e o impresie. Singurul om pe care il stiu e un personaj, o fictiune. Si totusi, daca existenta lui e plauzibila, atunci sigur exista undeva un suferind cu care rezonez.
Cel mai tare nu doare durerea in sine, ci neputinta. Neputinta de-a explica, frustrarea, micile momente de panica cand durerea trece prin tot membrul ca un fulger si piciorul devine moale si te duci jumatate in gol, cand cotul sau degetele cedeaza si scapi din mana un obiect si te chinui sa strangi pumnul de parca ai incerca sa farami diamante, tremuratul care se vede si te face sa pari ca un drogat in sevraj, tremuratul care nu se vede, atunci cand corpul e drept dar il simti de parca ar vibra si mergi ca un om beat, fara coordonare si cu o oarecare panica si rusine. Momentul acela cand ramai doar tu cu durerea ta, si lumea din jur dispare in fundal, si vrei cu sete sa ucizi durerea si vrei sa musti din ea razbunator si inainte sa iti dai seama te lovesti ca un bezmetic ca sa nu mai simti si lumea se uita straniu la tine si te trezesti ca dintr-un vis in care ai tipat, cu jena. Momentul in care nu mai poti sa mergi si iti strivesti degetele la usa sau iti musti jumatate de obraz pe interior ca sa simti o alta durere, ca sa simti sange, ca sa uiti. Ziua in care mergi pana nu-ti mai simti talpile ca sa infrunti durerea si fata ta se schimonoseste la fiecare pas, o grimasa undeva intre indarjire si chin, intre fata unui ucigas in misiune si cea a unui copil mic care tocmai a cazut din copac si incepe sa planga.
Ura pe care o am fata de oamenii care au impresia ca am nevoie de mila lor si dispretul pe care il am pentru oamenii care imi spun ca furia imi provoaca durere.
Eu nu am o cicatrice imensa care sa arate ca e totul real. Eu nu am dovezi si nu am solutii si nu am cuvinte.
Stau pe marginea patului si o simt. O mangai ca pe un caine care maraie: Stii, am obosit sa te urasc.
Ma intind si o las sa sape. O simt pana-n suflet si o accept si o respir si ea vine mai aproape de inima mea, de bratele mele, in umar.