M-am trezit din somn stand pe marginea patului si privindu-mi genunchiul. Tineam mana stanga pe el si nu intelegeam la ce ma uit asa de atent, atat de aproape. Durerea era atroce si mi-o explicam in vis printr-o rana pe care incercam s-o gasesc. Dar nu era nicio rana. Se simtea de parca ar fi fost spart cu barosul in zeci de fragmente si apoi cineva mi-ar fi intors ligamentele pana au pocnit. Imi doream sa ma lovesc, sa dau cu pumnu in genunchi pana cand imi amorteam toate terminatiile nervoase pentru o vreme dar nu aveam forta nici sa ridic mana. Durerea si oboseala ma sleiau de puteri.
Am pus din nou mana pe el si am lasat caldura palmelor sa radieze vindecator. L-am miscat milimetric intr-un spasm si am simtit in interior vibratia rulmentilor mei ruginiti care se frecau unul de altu.
Mi-era sete, mi-era cald, mi-era frig pe sira spinarii, mi-era greu sa respir cu nasul infundat si capul imi atarna inutil in piept.
Doctor House, singurul om din lumea asta care mi-ar putea intelege durerea si frustrarea atunci cand cineva mi-o neaga si imi spune ca practic e o impresie. Singurul om pe care il stiu e un personaj, o fictiune. Si totusi, daca existenta lui e plauzibila, atunci sigur exista undeva un suferind cu care rezonez.
Cel mai tare nu doare durerea in sine, ci neputinta. Neputinta de-a explica, frustrarea, micile momente de panica cand durerea trece prin tot membrul ca un fulger si piciorul devine moale si te duci jumatate in gol, cand cotul sau degetele cedeaza si scapi din mana un obiect si te chinui sa strangi pumnul de parca ai incerca sa farami diamante, tremuratul care se vede si te face sa pari ca un drogat in sevraj, tremuratul care nu se vede, atunci cand corpul e drept dar il simti de parca ar vibra si mergi ca un om beat, fara coordonare si cu o oarecare panica si rusine. Momentul acela cand ramai doar tu cu durerea ta, si lumea din jur dispare in fundal, si vrei cu sete sa ucizi durerea si vrei sa musti din ea razbunator si inainte sa iti dai seama te lovesti ca un bezmetic ca sa nu mai simti si lumea se uita straniu la tine si te trezesti ca dintr-un vis in care ai tipat, cu jena. Momentul in care nu mai poti sa mergi si iti strivesti degetele la usa sau iti musti jumatate de obraz pe interior ca sa simti o alta durere, ca sa simti sange, ca sa uiti. Ziua in care mergi pana nu-ti mai simti talpile ca sa infrunti durerea si fata ta se schimonoseste la fiecare pas, o grimasa undeva intre indarjire si chin, intre fata unui ucigas in misiune si cea a unui copil mic care tocmai a cazut din copac si incepe sa planga.
Ura pe care o am fata de oamenii care au impresia ca am nevoie de mila lor si dispretul pe care il am pentru oamenii care imi spun ca furia imi provoaca durere.
Eu nu am o cicatrice imensa care sa arate ca e totul real. Eu nu am dovezi si nu am solutii si nu am cuvinte.
Stau pe marginea patului si o simt. O mangai ca pe un caine care maraie: Stii, am obosit sa te urasc.
Ma intind si o las sa sape. O simt pana-n suflet si o accept si o respir si ea vine mai aproape de inima mea, de bratele mele, in umar.

Convertire

Implor pe zei și jur pe ce-am mai sfânt:
Nu vreau numirea mea să o plătesc în stele!
Sterge-mi, Tu, Doamne, urma pe pământ
Și îngroapă suma amintirii mele!

Sunt om, din carne și din sânge cald
Și tot căldură caut să-mi alătur;
Ia-mi, Doamne, aur, suflet și smarald,
Dar dă-mi nuanța pielii ei ca pături!

Regret acum chemarea și răspunsul
Atât de tânăr și nerăbdător;
Ia-mi, Doamne, tot ce vreau să-ți dau pe dânsul,
Lasă-mi doar zâmbetul puțin de muritor!

Mă îngrop sub pietre și mă biciu vână,
Dar prețul ăsta, Tată, nu-l accept!
Dă-mi doar micuța ei, subțire mână
Și-n rest destinul scrie-mi-l nedrept!

Vreau, Tată, să-i sărut copiii toți
Și să-i iubesc mai mult decât pe-ai mei
Și numai Tu, în slava Ta, să poți
Să înțelegi că ei au ochii săi.

Sunt blestematul neamului, al treilea,
Să cresc copiii altui om, ai mei,
Și ce blestem mai dulce pot să cer
Decât sămânța pântecului ei?

Nu cred în Tine, Doamne, n-am dovezi
Și rațiunea-mi spune să te neg
Dar Te implor să fii și să mă crezi!
Pentru că-i tot ce pot să înțeleg

Că mi-a rămas din mâna de soluții
În disperarea mea fără măsură:
Ia-mi, Doamne, neamul, numele și rangul
Și dă-mi în schimb doar mica-i, dulce gură!

Și să mă ierți în blasfemia mea,
Dacă o pun mai sus decât toți zeii,
Că Ție nu-Ți știu numele și chipul,
Dar coasta mea, și tot, eu dau femeii.

Dar slava Ție dacă i-ai dat viață,
Când ai suflat cuvânt peste nimic!
Sunt, Doamne, a Ta păpușă, o paiață
Și ea-i statuia celor ce le zic.

Dă-mi, Doamne, steaua și îngroapă restul
În marea datoriilor spre Tine!
Ai milă, în desăvârșirea Ta,
De robul acestei slove de iubire...

Nu-ți cer eternitate, nici noroc,
Din toate darurile care sunt divine.
Lasă-mă doar o viață să mă joc
În părul ei, pe liniile-i fine

Și-apoi condamnă-mă la moarte sau în Iad;
Îmi e totuna dacă rabd sau pier
Dar Te implor și în genunchi îți cad:
Dă-mi Doamne steaua care nu-i pe cer!

Cenusa

Beteag, buimac, bătut mă plimb pe stradă
În jurul meu nu mai există aer
Se năruie clădiri în capul meu
Mă dor străini ce știu că pot s-o vadă

Din mine îmi lipsește o bucată
Mă sprijin și mă clatin și mă frâng
De-ar da un semn să pot să mă așez
Lângă cuvântul ei să pot să plâng

Merg gol și trec prin mine avioane
Voci de copii mă zguduie ca monștrii
Refac traseul lung din pașii noștri
Mă înțeapă iarba și mă doare cerul

Sunt un tablou macabru, dezolant
Adună-mă și spulberă-mă în hău
Fă-mă să sufar iar și iar, într-una
În numele iubirii și al tău

Tu meriți sacrificii și poeme
Și nu îți cer să crezi deloc în mine
Mă răstignesc din patimă și dor
Pentru că astfel simt că se cuvine

Înalță-te deasupra-mi și te du
Unde te cheamă zarea nesfârșită
Dacă numai așa vei fi tot tu
Nu te-aș putea avea înlănțuită

Să-ți stau alături, palid și netrebnic,
Numai de vrei mă cheamă sau rămâi
Să râd de fericire îmbătat.
Dar dacă nu, rămân al nimănui

Și totuși cred că din cenușa asta
Din pulberea ce curge de când ard
Voi crește aripi ca să te ajung
Și să te merit, chiar așa bastard

Eu totuși cred și de aceea merg
Pe străzi topite printre oameni gri
Că mă înalț, privindu-ți măiestria,
Să fiu al tău și tu a mea să fii

Și crezul ăsta eu mi-l pun sub pernă
În nopțile când taci și luna doare
Și dacă mor, iubirea mea eternă,
Păstreaz-o pe-o hârtie în buzunare

Și mergi pe drum cu zâmbetul șiret
Și pașii mici și părul tău în vânt
Știind că într-o ciornă de poet
Rămâi perfecțiunea pe pământ.