Marti, 9

E marti. Mai nou, saptamanile mele incep de marti. E aproape ora 2. Ar trebui sa dorm macar aceste doua ore inainte sa sune ceasul si ma pregatesc pentru prima mea zi de lucru. Dar mai intai trebuie sa scriu.
Mi-am luat un angajament azi. Nu voi mai fuma. Nu sunt dependent de tigari, mi-am demonstrat asta de luni pana duminica, saptamana trecuta. Ele sunt doar chestii de care ma agat de plictiseala si uneori le folosesc ca metoda de autoflagelare.
Dar motivul principal pentru care nu pot dormi este misterul ei. E o fata frumoasa si nebuna, nebuna in sensul acela distractiv, plina de viata, dezinhibata, directa, amuzanta. Si totusi, parca nu pot sa vorbesc despre ea nici aici. Am venit acasa fara sa spun un cuvant despre iesirea in parc si simt ca ar fi prea intim sa o descriu, pentru ca ea nu e o oarecare, ea e idealul meu uman intruchipat si uneori simt ca lucrurile mari nu pot fi lasate la indemana oricui, pentru ca nu oricine le descopera le intelege insemnatatea si nu as vrea ca portretul ei sa fie pangarit de nimeni. Ea e atat de departe de banal incat nu o pot lasa aici, sa fie privita trivial de oricine.
Asa ca stau si tin in mine cele mai importante lucruri: chipul ei, planurile mele. Lucruri pe care as fi vrut sa le astern pe hartie, dar nici acolo nu stiu daca ar fi indicat. Cand nu locuiesti singur nimic nu e privat.
Am multe ganduri despre maine, despre vara, multe planuri si alte cele.
Obosit si tulbure, ma istoveste gandul de a-mi pregati patul si de a-mi schimba hainele.
Azi imi doresc sa o iau de la capat in multe moduri. Sa dorm, sa uit, sa merg la lucru, sa am grija de mine, sa dorm iarasi si sa ma odihnesc cu adevarat, sa imi aduc aminte cine sunt, sa invat cum sa merg din nou mai departe, sa fiu la fel de puternic si sa aflu cum se termina povestea lui Toranaga-sama, Anjin-san si Mariko.
Azi, ieri? In fine, luni am vazut la Unirii un barbat care avea chipul potrivit. M-am holbat la el, oricat de nepoliticos ar fi fost, ca sa il tin bine minte. Acum pilotul are si el o față in inchipuirea mea. 

A good place to start

Luni, întâi, vacanță. Ce zi mai bună să o iei de la capăt? Să te trezești la cinci dimineața, să înfrunți somnul, ploaia și sictirul, să iei viața în piept.
În buzunarul mare al ghiozdanului am două perechi de pantaloni, lungi și scurți, două tricouri de schimb, plus haine de dormit. În cel mijlociu am o carte, din păcate citită, așa că nu am nimic nou de resfoit. În cel mic am încărcatorul și căștile de la telefon, o periuță de dinți, deodorantul, parfumul, o fașă elastică și o cremă pentru dureri musculare, o cremă de mâini, un pachet de servețele umede și două pachete de servețele uscate, două servețele umede pentru lentile și un cuțit. În buzunarele laterale ale ghiozdanului am o sticlă de apă și două perechi de ochelari de soare; pe cea din urmă am găsit-o și, ca să vezi, îmi stă mai bine decât cea pe care am ales-o eu după 45 de minute de nemulțumiri.
Prin buzunarele hainelor am o brichetă, o batistă, telefonul, cheile și portofelul cu toate actele care au putut încăpea acolo, plus bilete de tren care îmi pot conferi alibi-ul perfect pentru patru din cele șapte nopți ale săptămânii trecute.
Mă urc în tren cu adidașii murdari și blugii stropiți de noroi, cu capul rece, pe care mi-l șterg energic cu batista, și cu geaca mea preferată udă și obosită de la căratul ghiozdanului.
Viața mea e un șir de gări și bănci și banchete, de săli de așteptare și paturi străine, de nopți nedormite, cozi și bilete, de peisaje care nu mă mai animă în niciun fel, de ticuri nervoase și decizii nebune dar inspirate. 
Azi trebuie să mă duc la București și să mă intorc la Urbea X în care locuiesc vara, să plătesc rata la bancă, să îmi redactez și să-mi trimit CV-ul, să îmi fac copie după buletin, card de RATB, să fac un duș și să-mi pese mai puțin de cei din jurul meu.
Somnul nu e pe listă, dar dacă mi-ar ieși măcar ultimul lucru de pe listă sunt convins că i-aș face și lui loc undeva.
M-am săturat să îi aud pe cei din jurul meu miorlăindu-se ca niște copii de grădiniță. Asta înseamnă să fii prieten? Să îi asculți cum se smiorcăie în fiecare zi din cauza aceluiași rahat și să le dai aceiași soluție simplă pe care sunt prea idioți să o înțeleagă, să te prefaci că nu își merită pe deplin ratarea, să nu le spui în față cât de penibili sunt și cât de puțin îți pasă de drama lor existențială izborâtă din prea mult timp liber și prea puțină imaginație?
Atunci nu vreau să le fiu prieten acestor oameni.
Mie îmi place de Marius, ca om, nu în sensul în care se plac copiii de grădiniță. Eu i-am spus ca dacă ar avea o mașină ar fi mult mai liber, pentru ca știu că eu așa aș fi. L-am ajutat să înceapă școala de șoferi și știu că atunci când va trece examenul își va pune bani deoparte și își va lua mașină. Eu nu am mașină și dacă aș avea nu aș avea nici bani de benzină. Uneori sunt gelos pe alți oameni când îi văd plimbându-se fără griji, dar pe el nu pot fi gelos și așa îmi dau seama că îmi e prieten. Sau că îi sunt prieten?
Marius încearcă să mă ajute să-mi găsesc de lucru. Îmi pune o pilă, îmi dă sugestii și îmi povestește de problemele lui, reale, pe care le are acasă cu un tată alcoolic si impulsiv care distruge totul în cale atunci când el e plecat. Când n-am chef să-l ascult pentru că mi-e somn sau trebuie sa sun pe altcineva îi zic, pe un ton nepoliticos, și el nu se supără. Marius nu are un nivel ridicat de cultură, nici de inteligență, nu e nici puternic, nici șmecher, nici foarte entuziast. În general e tăcut, e omul lângă care poți să stai și să fumezi o țigare fără să îți fută cheful cum distruge o bășină romantismul, pentru că e conștient că nu are o viață interesantă și nu încearcă să se laude și nu e un cretin nesigur care simte nevoia să umple tăcerea cu banalități.  Acum e util, dar eu i-am fost util lui înainte ca el să-mi fie util mie.
Nu am mâncat niciodată la el, nici el la mine, nu avem pasiuni comune, nu ne-am pișat pe același copac și nu bem din aceiași sticlă. Când nu vorbim nu îmi lipsește dar atunci când ne întâlnim mă simt bine pentru că nu stau ca pe ace să nu îl dezamăgesc sau supăr cu ceva. Nu pune multe întrebări și înțelege lucrurile mai repede decât deștepții din jurul lui, pentru că nu se complică de pomană.
Sunt înconjurat de oameni cu care am băut din același pahar, am dormit în același pat și am fumat din aceiași țigară, oameni inteligenți, creativi, culți, cu un simț estetic dezvoltat, cu un stil de invidiat și calități pe care toți le doresc de la un prieten care să te provoace și care să te facă mândru să mergi pe stradă alături de el. Și oamenii ăștia sunt al dracu' de egoiști, de sensibili, de enervanți, de plini de ei, de proști, de sufocanți.

Vreau mai mulți Mariuși în viața mea și mai puțini idioți sofisticați. Vreau sa respir o secundă pe balcon fără să mă simt ca un psihiatru fără simbrie, fără să mă înec în vaietele lor. Vreau să nu-i mai văd pe facebook, să nu mă mai sune disperați și să nu mă mai roage cu lacrimi in ochi să îi ascult pentru că, pretind ei, sunt la capătul puterilor.
Și eu sufăr din dragoste și scriu și apoi fac un duș și-mi dau două palme și-mi trece și nu pretind că e sfârșitul lumii.
Suferiți, în pula mea, cu demnitate și fără să repetați același lucru, ca niște amnezici nostalgici.
Soluția mea e să mă afund în muncă și în aroganță. Să fiu mai rău decât până acum, mai sincer, mai tranșant și mai liber. Nu am mai scris de mult pe blog și nu am mai văzut nimic în jurul meu pentru că m-am concentrat pe proștii ăștia agitați din jurul meu. Am nevoie de-o schimbare de perspectivă.
Așa că: Fuck you, cu părerea ta cu tot!
I need a break