Cenusa

Beteag, buimac, bătut mă plimb pe stradă
În jurul meu nu mai există aer
Se năruie clădiri în capul meu
Mă dor străini ce știu că pot s-o vadă

Din mine îmi lipsește o bucată
Mă sprijin și mă clatin și mă frâng
De-ar da un semn să pot să mă așez
Lângă cuvântul ei să pot să plâng

Merg gol și trec prin mine avioane
Voci de copii mă zguduie ca monștrii
Refac traseul lung din pașii noștri
Mă înțeapă iarba și mă doare cerul

Sunt un tablou macabru, dezolant
Adună-mă și spulberă-mă în hău
Fă-mă să sufar iar și iar, într-una
În numele iubirii și al tău

Tu meriți sacrificii și poeme
Și nu îți cer să crezi deloc în mine
Mă răstignesc din patimă și dor
Pentru că astfel simt că se cuvine

Înalță-te deasupra-mi și te du
Unde te cheamă zarea nesfârșită
Dacă numai așa vei fi tot tu
Nu te-aș putea avea înlănțuită

Să-ți stau alături, palid și netrebnic,
Numai de vrei mă cheamă sau rămâi
Să râd de fericire îmbătat.
Dar dacă nu, rămân al nimănui

Și totuși cred că din cenușa asta
Din pulberea ce curge de când ard
Voi crește aripi ca să te ajung
Și să te merit, chiar așa bastard

Eu totuși cred și de aceea merg
Pe străzi topite printre oameni gri
Că mă înalț, privindu-ți măiestria,
Să fiu al tău și tu a mea să fii

Și crezul ăsta eu mi-l pun sub pernă
În nopțile când taci și luna doare
Și dacă mor, iubirea mea eternă,
Păstreaz-o pe-o hârtie în buzunare

Și mergi pe drum cu zâmbetul șiret
Și pașii mici și părul tău în vânt
Știind că într-o ciornă de poet
Rămâi perfecțiunea pe pământ.