mi-am dat seama ca stateam acolo si ma uitam la ei fara sa inteleg nimic din agitatia lor. ce faceau ei? isi pierdeau timpul pe banca aia neincapatoare in jurul unui pachet de tigari si al unei sticle de bere. ce povesteau ei? eu ce faceam acolo? si daca plecam unde ma duceam?
acasa. ce cuvant gol pentru mine. care acasa? in camera aia albastra in care ma asteapta propriile regrete?
in camera in care pe birou un paienjen care isi asteapta moartea intr-o cutiuta de plastic?
mi s-a parut ca o vad pe strada. n-a observat nimeni cum mi s-a schimbat expresia in acele momente in care m-am lasat inselat ca e ea.
suna pe cineva. fa telefonul cuiva sa-i urle prin vis ca ai nevoie de ajutor.
si atunci realizezi ca nu ai pe cine sa suni. ca nu e nimeni dispus sa te asculte la ora asta, nici macar sa stea sa-ti asculte respiratia intrerupta de gandurile care te fac sa tremuri. nu e nimeni...
esti singur .
nu esti singur. nu esti niciodata singur cat inca iti mai auzi propriile ganduri.
du-te acasa. inveleste-te singur si trece-ti propriile brate imprejur. culca-te cu fantomele regretelor tale si lasa-le sa danseze cu promisiunile din vis. culca-te. e dimineata si tremuri si nu se minte nimeni ca te vede pe strada de dorul tau. e dimineata si nimeni nu iti cauta numele in agenda stiind ca esti gata sa-i asculti tacerea.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu