Eu nu simt nimic.

 .

Nu simt nimic, empatizez.

Priveghi.
Intr-o cameră din faţă e un cosciug. Oamenii vin cu flori si lumanari; lumanarile se aprind la intrare, florile se pun in sicriu si apoi incepe jalea: omul striga la mort, printre lacrimi, motivele pentru care el isi inchipuie ca mortul s-ar putea trezi din somnul de veci sau isi striga in neant dorul starnit de amintiri tarzii. Oamenii din jurul mortului lasa capul in jos si ochii lor se umezesc scurt. Nou venitul termina monologul adresat mortului si intreaba ceva pe unul din cei aflati deja acolo. Cand primeste raspuns e semn ca poate lua loc si discutia evolueaza in alte directii: doctori, politica, sateni, munca... Uneori rad, uneori tac cu privirea aceea care cauta avid un alt subiect de discutie. Soseste o femeie care aduce o tava cu felii de cozonac si un lighean de gogosi. O alta aduce vin si apa. Plec.
Afara, pe banci aduse din tot satul si insemnate cu creta, stau barbati. Vorbesc mai rar si mai grav, beau mai mult. Mai in spate e forfota; multe femei robotesc in jurul unui ceaun urias de sarmale, unele spala vase, altele fierb arpacas, unele maruntesc nuci, altele cauta ceva. Un barbat ascute cutitele.

Sunt acum  intr-o secventa de Tarkovski, sau mai degraba in Morometii, la taierea salcamului.
Stau in curtea din dreapta. Am crescut dar sunt scund. Chiar si asa, curtea imi pare mica, oamenii sunt ridicoli si vremea ii batjocoreste. Gesturile lor sunt haotice si inutile. Cerul e culoarea mocirlei din gospodarie. Nici nu stii daca mocirla se oglindeste in cer sau cerul in lacul din mijlocul curtii. Lacul e un verde dens si tulbure. Cateva gaini rebegite se ciondanesc, cainele schilod se linge satisfacut pe bot, focul arde. Imi aduc aminte de o vara tarzie in care focul de aici avea o insemnatate. Era mic si rumenea atunci un pui. Se spuneau povesti din batrani si timpul parea ca nu trecuse deloc sub cerul galbui-rosiatic. Cu exceptia zgomotelor satului: caini, animale, frunze, era liniste. In paharul de tuica si in mamaliga lenesa luata de pe plita atunci era o tihna suava. Acum, oamenii in papucii lor murdari de noroi par ... bicisnici. Mersul lor grabit dar rar si precaut e aproape comic. Poate ca e o comedie neagra. Focul asta mare si iute care tine intre limbi un ceaun cu ulei in care fierb bucati de carne nu are nimic din focul ala de atunci.
Sosesc cateva masini din care coboara oameni cu flori si coroane, unele scrise gresit. Rude care nu s-au mai vazut de mult vorbesc si isi etaleaza copiii. Copiii, intre 15 si 25 de ani, se sustrag incet si pleaca. Cineva ii cauta si ii trimite la magazin. Se urca in masina si, foarte incet, pornesc radioul. Se plimba prin tot satul si apoi coboara la magazin. Iau mai intai tigari. Doi fumeaza, doi nu.
Cei care lucreaza cel mai abitir sunt cei care nu plang. Toata munca asta e o minciuna; mortului ii trebuie bani de vama, mortului ii trebuie lumanare, mortului ii trebuie cercei, mortului ii trebuie batista, mortului ii trebuie pomana, mortului ii trebuie lacrimi.
Mortul e mort. Lui nu ii trebuie nimic. Lor le trebuie aceasta iluzie ca mortul e intr-un loc din care priveste si are asteptari. Le trebuie aceasta munca pentru a nu se intreba nici daca viata lui a fost plina, nici daca mai este viata dupa moarte.

Dinu
Dinu rade. Eu stiu ca Dinu sufera cel mai tare. El vorbeste cu puii de curca si le aduce iarba, el cara cele mai grele lucruri, el e cel mai singur. Despartit de rautatea oamenilor de toata femeile cu care a fost, Dinu nu are urmasi, nu are femeie, nu are casa. S-a pripasit in casa surorii si s-a complacut cu statutul de frate mai mic si mai prost si bun de munca. Anul asta a iesit la pensie si era bucuros ca poate sa-si imparta putinul cu ea. Ea a murit. Dinu a plans, a tipat ca o ia in brate si-o scutura, se aude pe la colturi ca a promis ca se omoara. Acum tine un pui in mana si rade. E tatal lui.

Intuneric
Noaptea ii goneste pe multi acasa. Raman doar cateva femei. In camera decedatei sta sora ei, care pana maine va uita ca Maria a murit, si inca o ruda. In antecamera, ca sa zicem asa, stau doua femei de 40 de ani si alte doua, batrane. Fiicele raposatei discuta cu neamurile acestea care nu s-au saturat de vorba, pana adorm. Dimineata le gaseste pe toate patru rasfirate pe fotolii si pe canapea, dormind duse. Afara e o ceata groasa si rece. E atat de densa incat poti vedea, daca privesti cu atentie, picaturile de lichid care leviteaza in eter. Iarba e uda si geamurile sunt aburite. Un cocos canta de nebun. O masina piuie si isi aprinde farurile. Din ea iese un barbat ciufulit care intra in casa si da desteptarea. In lumina rece a diminetii trei barbati isi toarna apa cu randul ca sa se spele pe maini si pe fata. Va fi o zi lunga.

Pregatirile continua in acelasi ritm. Furnicarul dirijat de batrane aprige termina toata treaba inainte de 9. Urmeaza o asteptare grea. Neintimidati, oamenii schimba ordinea meselor, a bancilor, a tacamurilor, isi mai toarna putin vin, putin suc, mai spala o farfurie, mai fac un rand de cafea. Multimea se aduna din nou si o fata tanara umbla dupa toti ca sa le lege panglici negre de maneca sau sa le agate in piept. Vin tot mai multi. Copiii asteapta in masina care se incalzeste treptat. O femeie le bate in geam si le cere prosoapele inapoi. Ei protesteaza neputincios si isi desfac de la umarul tricoului stergarele alese chiar de ei. Sunt multi si nu au destule. Masina va pleca fara prosop la oglinda.

Biserica
Biserica e pictata in stilul ala bizantin grotesc pe care niciun om obiectiv cu putin gust estetic nu il poate aprecia. Sfintii arata ca niste gandaci, corpuri uriase si rotunjite si capate mici si negricioase. Arhanghelul Gavril arata ca o vrajitoare malefica. Intr-o zi sper sa-i pot face o poza, este, fara exagerare, cel mai nereusit portret pe care l-am vazut in viata mea. Peste tot predomina tonuri inchise si obositoare, nuante de gri, chipuri grave, posomorate si severe. Peretii par afumati de un incendiu.
Oamenii stau anapoda. Batranii stau pe scaune aranjate asimetric si de dimensiuni total diferite. Ceilalti, confuzi si obositi de la priveghi, se imbulzesc in jurul lor. De ce se incapataneaza ortodocsii sa nu aduca banci in biserica? Nu-l poti primi pe dumnezeu decat in picioare sau in genunchi?
Oamenii nu asculta ce spune preotul. Babele din spate barfesc fara rusine. Cei de langa sicriu sunt in sfarsit pusi fata in fata cu realitatea. Sunt obligati sa priveasca indelung mortul si sa taca, sa contempleze. Si asta fac, se vede pe chipurile lor ca sunt pierduti departe. Fiecare se inchina cand isi aduce aminte, fie cand o replica a preotului le atrage atentia si sunt de acord cu ea sau cand cei din imediata apropiere se inchina la unison. In rest, preotulul bolboroseste inutil despre iertarea pacatelor, despre salvarea din focul etern, pacatul ancestral si mantuire. Cateva femei sunt preocupate de lumanarile aprinse de jur imprejurul femeii decedate. Intind mana sa le stinga pe cele consumate sau indoite si se chinuie sa indese altele in spatiile rotunde ingustate de ceara scursa. Cel mai deranjant detaliu, mai suparator decat panoul cu intrerupatoare ultra modern de dimensiunile unui roman, este ceasul. Un ceas din plastic agatat pe peretele unei biserici. Simbolul putreziciunii, al mortii si, mai grav, al degradarii absolute, al invadarii sacrului, al profanarii.

Pomana.
Oamenii mananca si vorbesc. Nu rad dar nici nu plang; discuta banalitati. Noua femei servesc 57 de oameni; 45 inauntru, 12 afara. I-am numarat. Pe margine, nepotii, niste copiii mari, mananca in picioare ce au apucat sa-si puna in farfuriile de plastic. Altii trei copii, de vreo 6, 7, 8 ani privesc de pe o banca de sub un pom si tachineaza un catel. Cativa curiosi din curtile vecine se intind peste gard si se holbeaza la lumea asezata la masa de la drum.
Rude distante se urca in masinile lor scumpe cu numere din alte judete si pleaca. In curand si cei de prin sat pleaca si se pune a doua masa, pentru cei ai casei care n-au mancat inca. Peste farfuriile lor se lasa seara. In becurile galbui care se aprind vin fluturi sa se ciocneasca. Oamenii deretica pana dupa miezul noptii si tarziu, tarziu de tot, se culca fara ganduri si fara vise.