Moartea răsărise dintr-o vertebră. Ca o iederă, ea creştea pe oasele mele, furându-mi seva pe care o condensa într-o ceaţă densă şi îmi umplea golul cu o beznă rece. Se târa de-a lungul şirului de oase, întinzându-şi umbra lipicioasă pe coaste, otrăvindu-mi cordul, umplându-mi plămânii cu întuneric. Urca prin coloană spre cerebel sădind frică şi cobora înlănţuindu-mi mersul. O simţeam răspândindu-se ca un cancer, ieşind de sub piele în singurul loc în care degetele mele nu ajungeau.
Căutam soarele. Încă puţin, încă puţin, repetam ritmic şi hotărât ca un crez, mărşăluind spre lumină. Aproape că-mi ţineam respiraţia.
Zilei mele abia îi înmugureau zorii, subţiri ca o pânză de păianjen.
-Pleacă! Aşteaptă-mă în apus!
Şi frunzele ei ca nişte ghimpi au foşnit metalic un surâs.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu