tu şi el

Marea biciuia stâncile care tăceau si îndurau cu stoicism. Ea, cu picioarele goale si părul desfăcut, se plimba ca un miraj pe mal prin apa rece care îi făcea gleznele să pocnească precum într-o menghină. O dureau numai lacrimile ei, sălbatice ca nişte mustangi, pe care nici vântul nu le mişca, nu le usca, nu le abătea. Fredona acum o melodie pe acordurile căreia lacrimile mărşăluiau încet şi sfăşiind obrazul înroşit. Îl striga surd, înfundat, ca o pasăre care îşi părăseşte târziu cuibul din care niciun pui n-a apucat să zboare vara asta. Se trânti în genunchi pe scoici şi o picătură de mare se îngemănă în colţul gurii cu lacrima ei.
Scoicile îi tăiaseră genunchii sângerând neştiuţi în apa care îi amorţise simţurile. Căldura părăsise nisipul şi cenuşa udă. Totul era rece şi tăios. Vântul se juca în părul ei, iar şuviţele ei valsau nepăsătoare una cu cealaltă, fericite că ele nu-şi pierduseră roşeala, fără să ştie că, încet încet, şi ele se uscau, devenind fragile. Şi ele începeau să se despice fără zgomot, fără durere. Se întinse cu totul pe mal, cu jumătate de trup mângâiat de mâinile increţite, bătrâne şi aspre ale sării, care îi invidiau căldura şi încercau cu disperare să i-o fure şi s-o păstreze, deşi căldura evada în neant. Coapsele ei vineţii o pişcau, dar ea nu simţea decât chemarea lui: vino, iubita mea credincioasă, hai pe fundul mării, în întunericul gros, unde creaturi nefireşti bâjbâie prin abisuri după plante care respiră sulf. Alătură-te mie în moarte, aici, în sicriul primelor celule. Mâna ei strângea cu ciudă nisipul, urechea ei credea în cântecul de jale dintr-o cochilie veche. O algă îi atinse cu blândeţe şi întristare pielea. Pescăruşii amuţiseră. O umbrelă părăsită flutura cu disperare din marginile roase după ajutor, dar ceaţa devenise o cortină impenetrabilă. Cu ultimul strop de vlagă se ridică şi plonjă în apă. Părul ei se îngreună şi tăcu şi el. Apa o acoperi cu totul şi marea o trase la fund. Curenţii trăgeau de corpul ei, zgâriindu-i pielea sensibilă de stânci. Pleoapele ei încetaseră se asculte ochii ce strigau disperaţi câ îi înjunghie frigul. Refuzau să se închidă, precum porţile grele ale unei fortăreţe care îsi primeşte stăpânul de drept. Se gândea: sufăr pentru ultima oară, pentru toată veşnicia în care nu voi mai simţi nimic şi acest gând o făcea să-i pară că a îndurat prea puţin, că nu suferă îndeauns încât să merite liniştea unui mormânt. Ce lungă a fost această călătorie numită viaţă, ce lung e acest drum spre nicăieri, dar jos e întotdeauna mai uşor decât sus. Se scufunda acum lent şi veşnicii păreau că au trecut de când moartea a invitat-o la dans printre curenţi, fără să-i dea sărutul cuvenit.
....
pe cer, nori groşi ca nişte sprâncene bătrâne se încruntaseră. Un pescar scoatea din năvod un trup strivit între stânci de valuri. Deşi nu-i mai seamăna, era el...
Ea zăcea pentru totdeauna în întunericul gros, orbecăind în abisuri după el. Iubitul meu, iubitul meu, sunt aici... Era acum un noiembrie rece şi tăios şi nimeni nu asculta tânguirea valurilor.




tu nu ai mai fost niciodată la fel după Tudor