die 17

Stăteam în vagon, pe banchetele încinse şi mă gandeam că a mai trecut un an.
Trecerea timpului şi moartea sunt iluzii menite să ne înspăimânte. Oare ceea ce mă definea nu s-a stins de atâtea ori, învins de tăria din adevărul noilor idei? Dacă trecerea timpului mă face să arăt şi să gândesc altfel, asta nu înseamnă că am murit şi voi mai muri de multe ori ? Dar cine stă să plângă aceste morţi? Unde e pierderea şi tragedia din ele?
Moartea e o iluzie pentru că viaţa înseşi, care se străduieşte atât de mult să sfideze nefiinţa, e o iluzie. Lumina, căldura, muzica, mişcarea, toate sunt iluzii trecătoare. Nimicul tăcut şi potolit e vesnic. Viaţa nu e decât înverşunarea de a suferi.
Nimicul se strecurase în mine. Eram tăcut şi potolit. Dacă totul e o iluzie, de ce să nu ne miram şi să nu ne bucuram de ea ca nişte copii naivi?
Totul e doar un vis dintr-un vis ce l-am visat. Ce plăcut mă arde soarele şi mă amuţeşte setea. Nerecunoştinţa ar fi un păcat de neiertat. Sunt doar un strop de rouă într-un vis frumos cu soare, dintr-un vis ce l-am visat.

Faţa mea nu trăda nicio emoţie. Curentul îmi mângaia fruntea asudată iar trenul mergea alene şi vagonul se legăna plăcut. Treceam pe lângă o pajiste parţial inundată, pe lângă un conac părăsit şi, înainte să-mi dau seama, trenul opri. Apoi porni iar cu un mers la fel de leneş. Domneau în mine o pace şi-o mulţumire îngemănate cu nirvana. În depărtare se zăreau în stânga munţi, în dreapta păduri, toate nişte umbre vagi şi cenusii sub un cer aşa de limpede. Pe scaunul din mijloc, în compartimentul gol, cu jumătate de faţă umbrită şi jumătate arsă, simţeam că ochii mei au cuprins necuprinsul, împrumutând astfel albastrul lui. Pe măsura ce trenul o lua la trap voios şi energic eu mă scufundam şi mai adanc în linişte. Un câmp de floarea soarelui îşi plecase capetele şi simţeam că sunt însuşi Soarele.
Eram mort. Eram fericit.