În noaptea fără margini, ca un ocean absurd de neputinţă, pierdutul lătra singuratic în vânt; mârâia sudalme pentru demoni veniţi din neguri de suflet. Era un frig de îţi paraliza inima, şi totuşi, limba lui frigea a blestem şi îndârjire. Vorbea singur şi i se părea ciudat să îi răspundă ecouri de epave putrezite.
Şi ar fi vrut să moară, dar ultimul, cu acel rânjet sinistru în ochi; să piară cu flacăra ce nimicea totul reflectată pe retină. Şi ar fi putut să moară şi-al doilea, numai să îşi fi botezat caninii în primul. Hămesit de răzbunare, s-ar fi sfâşiat şi pe sine, dacă ar fi ştiut de unde să înceapă, căci era atât de răvăşit şi aşa de tulbure privirea lui.
Ţi-era mila de el, să-l fi văzut prin atâta întuneric, un lup singur în noaptea polară, sfâşiind gerul cu dâre de roşu. Atât de pierdut şi îndepărtat de locul lui, de haita lui sură şi trufaşă, care avea munţii sub labe şi luna între dinţi. Păstrând acea trufie în sprâncene, oricât de ud şi sfrijit ar fi fost, el împărţea dreptate în stânga şi-n dreapta, când sieşi, când lui.
Adevărul tăcea tâmp, călcându-l cu nepăsarea pe coadă.
Pornise la drum după stele, amăgitoare stele sclipind, crezând că destinul se joacă. Acum, când icnea câteodată, îşi aducea aminte cu amar cum a plecat semeţ dintre sălbatici şi s-a trezit psihotic şi barbar.
to be continued
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu